Farsa democraţiei
Articolul ce urmează nu-mi aparţine, este o traducere a unui articol scris de Massimo Mazzucco pe site-ul LuogoCommune.net, pe care l-am citit tradus în engleză de Ismaele pe GeoPolitiQ
Am decis să public versiunea în limba română pentru că mi se pare o analiză extrem de lucidă şi uşor de înţeles a înşelăciunii ridicată la rang de sistem, sistem în care ne desfăşurăm viaţa. O lectură importantă.
——————————————————————————————————————
Democraţia v-a fost vândută ca o victorie a libertăţii, dar în practică a fost transformată într-un teatru atent pus în scenă. Candidaţii se schimbă, discursurile se reînnoiesc, steagurile se schimbă, dar adevăraţii deţinători ai puterii nu apar pe scenă niciodată. Poporul crede că îşi decide propriul destin, când în realitate doar aplaudă piesa scrisă în culise. Nietzsche ne-a prevenit: “Nu există fapte, doar interpretări”, iar intepretarea despre democraţie pe care v-au vândut-o este cea mai profitabilă pentru cei ce au controlul. Pregătiţi-vă pentru demontarea spectacolului, pentru că adevărul despre acest sistem nu se găseşte în cărţile de istorie, sau în discursurile de campanie, ci îl găsim în culise, acolo unde nu aţi fost niciodată invitaţi.
Să începem cu cel mai sacru act al democraţiei: votul. Din copilărie aţi fost învăţaţi că votul este un exerciţiu de putere, că alegerea voastră contează, că astfel clădiţi viitorul, dar uitaţi-vă mai atent la ce se întâmplă de fapt. An de an, milioane de oameni se mobilizează, se contrazic, se ceartă la prânzul în familie şi se luptă pe social media. Atmosfera este una de galerie organizată, nu de reflecţie politică. Iar când soseşte ziua votului, intri în cabină, pui ştampila şi ieşi cu eticheta “Am votat”, ca şi când ai înfăptuit un act eroic, dar ce ai făcut de fapt? Ai participat într-un ritual, un spectacol plănuit cu grijă să te facă să simţi că ai controlul, când în realitate nu faci decât să legitimezi un sistem care a decis totul deja, înainte să ajungi măcar la urnă.
Opţiunile care îţi sunt prezentate nu au fost alese de tine; au fost filtrate, aprobate şi finanţate de cei care sunt adevăraţii decidenţi. Candidaţii viabili sunt cei care au reuşit să strângă milioane în donaţii de campanie. Şi de unde vin aceşti bani? De la bănci, corporaţii, grupuri de interese economice care nu apar în dezbateri, dar hotărăsc cine apare. Gândeşte-te puţin: dacă poţi alege doar între A şi B, dar cineva a ales deja cine sunt A şi B, este asta o alegere? E ca şi când ai cere unui copil să aleagă între broccoli şi spanac, după care spui ca a avut libertate de alegere.
Structura democraţiei reprezentative nu face decât să asigure faptul că numai anumite profiluri ajung la putere. Nu oricine poate clădi o candidatură viabilă. Pentru asta e nevoie de capital, conexiuni, sprijinul media şi, mai presus de toate, binecuvântarea grupurilor ce finanţează sistemul. Schopenhauer spunea, “Schimbarea este singurul lucru care este constant”, iar în democraţie, singura schimbare este a feţelor de pe scenă. Politicile esenţiale, cele care influenţează cu adevărat distribuţia puterii şi bogăţiei, rămân intacte. Nu contează dacă ai votat pentru un candidat de stânga sau de dreapta, privatizările continuă, subvenţiile pentru marile companiii continuă, scutirile de impozite pentru bogaţi continuă. Tu achiţi în continuare nota de plată, dar cu sentimentul reconfortant că ai votat.
Votul nu este putere, este iluzia puterii. Este contractul invizibil pe care îl semnezi şi care spune că accepţi sistemul, îl consideri legitim, şi exact acest accept este ceea ce sistemul are nevoie pentru a continua să funcţioneze. Fără asta, jocul se prăbuşeşte. Pentru asta te ţin la coadă la urne, an după an, crezând că scrii istorie. Dar în final, cei ce scriu istoria sunt cei care nu au nevoie de votul tău pentru a hotărî ce se întâmplă.
Să mergem în laboratoarele unde este manufacturată opinia ta. Crezi că gândeşti pentru tine? Că părerile tale politice sunt rezultatul unor analize critice şi al unui raţionament independent? Uită-te ce se întâmplă în jurul tău. Deschide televizorul şi numără câte secunde le ia să-ţi spună ceea ce e important, ce este urgent, ce ar trebui să te preocupe. Deschide ziarul şi vezi ce probleme ajung pe primele pagini şi, mai important, care probleme nu apar niciodată. Mergi pe social media şi conştientizează cum anumite subiecte domină dezbaterile, în timp ce altele pur şi simplu nu există pe radarul colectiv.
Nu este un accident; este inginerie socială. Democraţia modernă nu lucrează prin forţă brută sau cenzură explicită; este mult mai sofisticată de atât. Funcţionează prin controlul naraţiunii, definirea limitelor acceptabile pentru gândire. Edward Bernays, părintele relaţiilor publice, nu a numit-o manipulare, a numit-o ingineria consensului, iar maşinăria pe care a creat-o merge perfect. Iată cum funcţionează: Mai întâi alegi problema, nu orice problemă, doar una dintre cele care pot fi dezbătute fără a afecta structura de putere. Inegalitatea socială poate fi discutată, atâta vreme cât soluţia nu implică o redistribuire reală a bogăţiei. Poţi discuta despre asta, atâta vreme cât te limitezi la indivizi izolaţi şi nu pui la îndoială sistemul care face corupţia profitabilă.
Libertatea de exprimare. Bineînţeles, atâta timp cât exprimarea nu ameninţă interesele fundamentale ale celor care controlează infrastructura informaţională. Apoi populaţia este bombardată cu subiectul respectiv pe toate canalele. Programele de ştiri îl discută, experţii îl analizează, social media ia foc. Iar cât timp toată lumea dezbate A sau B, nimeni nu observă că se iau decizii despre C, D şi E. În tăcere, departe de reflectoare. Dietrick Bonfhoeffer observa, “Prostia e un duşman mai periculos decât binele sau răul”, iar fabrica de consens nu are nevoie de oameni răi, ci doar de oameni care cred că sunt bine informaţi, în timp ce consumă doar informaţii alese cu atenţie pentru ei.
Gândeşte-te la ultimele trei controverse politice majore care au dominat ţara. Acum gândeşte-te, cât timp toată lumea era ocupată cu aceste controverse, ce legi au fost trecute fără dezbateri? Ce acorduri internaţionale au fost semnate fără consultarea populaţiei? Răspunsul e simplu: nu ştii, pentru că nu ţi s-a spus, şi nu ţi s-a spus pentru că erai prea ocupat să discuţi problemele pe care ţi le-au băgat sub nas.
Libertatea de opinie în democraţie există în interiorul unei bariere invizibile. Poţi să fugi, să sari, să zbieri, dar nu poţi părăsi incinta. Iar cel mai strălucit aspect al sistemului este că cei mai mulţi oameni nici nu realizează că sunt îngrădiţi. Se uită în jur, văd că au spaţiu să fie dezaprobatori, să dezbată, să ia poziţie, şi cred că asta înseamnă libertate totală. Nu realizează că toate opiniile permise, chiar şi cele mai radicale, operează în interiorul parametrilor care menţin sistemul intact. Urmăriţi cu atenţie circul politic şi veţi observa ceva fascinant. Actorii de pe scenă se schimbă constant, dar producătorii spectacolului nu apar niciodată pe generic. Guvernele de stânga vin la putere, ţin discursuri aprige despre justiţie socială, iar patru sau cinci ani mai târziu pleacă.
Vin guvernele de dreapta, vorbesc despre meritocraţie şi eficienţă, taie ceva cheltuieli publice, apoi pleacă şi ele, la sfârşitul ciclului. Dar în timp ce are loc acest dans pe scena iluminată, la distanţă de reflectoare şi camere de luat vederi, există o grupare ce nu părăseşte scena niciodată. Acestea sunt băncile centrale, care stabilesc politica monetară, indiferent cine a fost ales. Acestea sunt corporaţiile multinaţionale, cu putere economică ce depăşeşte PIB-ul unor naţiuni întregi. Sunt fonduri de investiţii ce controlează acţiunile celor mai mari corporaţii mondiale. Sunt instituţii financiare internaţionale care dictează politicile economice ale ţărilor îndatorate. Sunt familiile de oligarhi care au acumulat terenuri, resurse naturale şi capital timp de generaţii. Care nu sunt vreodată supuse votului popular. Nu fac campanii, nu ţin dezbateri la televiziuni, nu au nevoie de aprobarea ta.
Machiavelli, cu a sa claritate brutală asupra mecanismului puterii, scria: “Cel care controlează frica oamenilor, controlează acţiunile lor”. Iar în democraţia modernă, cine controlează frica? Cine decide dacă va fi creştere economică sau criză? Cine hotărăşte dacă există lichiditate, sau e secetă? Nu sunt politicienii aleşi. Ei doar administrează consecinţele deciziilor luate în săli de consiliu private şi şedinţe închise ale unor organizaţii pe care nu le-ai ales vreodată.
Gândeşte-te la ultimii ani din ţara ta. Câte guverne diferite au fost la putere? Acum întreabă-te altceva: concentrarea averilor a crescut, sau a scăzut? Băncile au devenit mai puternice, sau mai puţin puternice? Marile corporaţii şi-au extins controlul, sau au pierdut din influenţă? Răspunsul e evident, iar asta îţi spune tot ce trebuie să ştii. Politicienii sunt oficiali temporari într-o companie ce aparţine altcuiva.
Atunci când există o criză financiară, cine achită nota de plată? Contribuabilul. Când cad băncile, cine le salvează? Fondurile publice. Când au nevoie corporaţiile de subvenţii, cine le furnizează aceste subvenţii? Statul democratic. Dar când vine vremea să ai nevoie de sănătate publică de calitate, educaţie decentă gratuit, sau infrastructură de bază, ce ţi se spune? Nu există resurse, statul trebuie să slăbească, trebuie să facem mai mult cu mai puţin.
Democraţia îţi permite să alegi ce manager va administra sistemul, dar nu te întreabă niciodată dacă vrei să schimbi sistemul în sine. E ca şi când ai lucra într-o companie unde poţi vota pentru şeful tău preferat, dar nu poţi niciodată întreba cine sunt proprietarii, sau cum se distribuie profitul. Ai libertatea de a alege în limitele care au fost definite mult înainte de sosirea ta. Şi cel mai pervers aspect este că eşti recunoscător pentru această libertate.
Opreşte-te şi analizează ultima campanie electorală pe care ai urmărit-o. Acum răspunde la întrebarea asta: câte propuneri concrete cu cifre, termene şi metode de implementare ai văzut? La câte dezbateri ai asistat, în care candidaţii au prezentat analize tehnice pentru subiecte complexe? De câte ori ai auzit o discuţie serioasă despre structura impozitelor, politica monetară sau reforma sistemului financiar? Aproape niciodată. Ştii de ce? Deoarece campaniile politice nu sunt despre raţionalitate, sunt despre emoţii, despre a te face să simţi, nu să gândeşti. Uită-te la lozinci: speranţă, schimbare, numele ţării peste orice altceva, oamenii de la putere. Astea sunt cuvinte goale care nu înseamnă nimic, în termeni practici, dar care activează declanşatori emoţionali puternici. Speranţă pentru ce? Schimbare în ce? Oamenii la putere în ce fel? Nimeni nu explică, pentru că nu este nevoie de explicaţii. Scopul nu este de a informa, ci de a excita. Este despre a te identifica cu o naraţiune, cu un personaj, cu o poveste care te face să te simţi parte din ceva mai mare. Reclamele electorale sunt gândite ca reclamele la sucuri, cu muzică atrăgătoare, imagini cu familii fericite, copii zâmbitori, steaguri ce flutură. Nimeni nu îţi vinde un plan de guvernare, ţi se vinde un sentiment, o senzaţie de apartenenţă, de speranţă, de ceva care va fi diferit, de data asta, iar tu le cumperi, nu pentru că ai analizat datele, ci pentru că naraţiunea a atins ceva emoţional în adâncul tău.
Nietzsche avertiza: convingerile sunt mai periculoase decât minciunile. Iar asta este exact ce construiesc campaniile electorale. Convingeri, nu argumente logice pe care le poţi pune la îndoială, ci convingeri emoţionale pe care le aperi ca şi când ar fi parte a identităţii tale. Când îţi critică cineva candidatul, nu simţi ca şi când ar critica o propunere politică. Simţi ca şi când te atacă personal, pentru că alegerea ta politică a încetat să mai fie raţională, a devenit tribală. Priviţi cum masele sunt divizate în stânga împotriva dreptei, progresişti împotriva conservatori, noi împotriva lor. Şi în timp ce tu te cerţi cu vecinul tău, cu colegul de serviciu, cu membrii familiei, despre care dintre cele două părţi are dreptate, nimeni nu ridică capul, nimeni nu întreabă de ce ambele părţi, atunci când vine vorba de putere, menţin aceleaşi structuri fundamentale de dominare. Lupta nu este între stânga şi dreapta, este între cei care au puterea şi cei care nu o au.
Iar ei te-au făcut să crezi că alegerea între doi oficiali ai aceluiaşi sistem este o bătălie epică între viziuni incompatibile asupra lumii. Cetăţenii au devenit fani, poartă culorile partidului, repetă lozinci, apără conducătorii chiar atunci când aceştia fac exact ceea ce criticau atunci când erau în opoziţie şi, mai rău, sunt mândri de asta. Se simt implicaţi, activi, angajaţi. Nu realizează că au devenit un alt element al spectacolului, o altă componentă a mulţimii ce aplaudă, huiduie şi se agită conform scenariului.
Politica a încetat să fie un spaţiu al dezbaterii raţionale şi a devenit o scenă pentru manipularea emoţiilor. Democraţia modernă are un truc isteţ: îţi dă libertate de expresie, dar controlează cu grijă anvergura acelei exprimări. Poţi spune ce doreşti; în teorie îţi poţi crea blogul propriu, propriul canal, propriul profil de social media şi să exprimi cele mai radicale păreri. Statul nu îţi va bate la uşă să te aresteze pentru faptul că nu eşti de acord cu guvernul. Iar asta este exact ceea ce te face să crezi că trăieşti într-o societate liberă. Dar uită-te ce se întâmplă atunci când cineva ameninţă cu adevărat sistemul.
Prima dată, încearcă să-l discrediteze. Dacă pui la îndoială structurile fundamentale ale puterii, nu te cenzurează direct, te numesc nebun, conspirator, extremist, dezinformator. Crează categorii care fac orice critică structurală să pară produsul unei minţi dezechilibrate. “Teoria conspiraţiei” a devenit expresia care descalifică automat orice analiză ce uneşte punctele care nu ar trebui unite. Celor mai mulţi oameni le este teamă să fie asociaţi cu aceste categorii, aşa că se cenzurează singuri, înainte să îi cenzureze altcineva.
În al doilea rând, controlează vizibilitatea. Platformele digitale pe care îţi exprimi părerile nu sunt neutre; au algoritmi care decid cine ce vede, iar aceşti algoritmi te pot face vizibil pentru milioane, sau te pot îngropa în uitare. Totul fără să fie nevoie să te interzică explicit sau să te amuţească. Tu postezi în continuare, scrii în continuare, dar cuvintele tale nu se duc nicăieri. E ca şi când ai urla într-o cameră insonorizată şi ai crede că îţi exerciţi libertatea de exprimare.
În al treilea rând, te distrug economic. Dacă ai o anvergură prea mare şi insişti să chestionezi lucruri care nu trebuie puse la îndoială, nu trebuie să te aresteze. Îţi demonetizează canalele, îţi anulează conturile bancare, îţi taie contractele, pun presiune pe cei cu care ai contracte de promovare. Într-o societate în care banii înseamnă supravieţuire, să izolezi pe cineva economic este mai eficient decât orice cenzură clasică de stat, şi tot ce pot face mai bine este să menţină faţada de trai într-o ţară liberă. Schopenhauer a observat ceva fundamental. Fiecare adevăr parcurge trei etape. La început, este ridiculizat, apoi este combătut violent, iar în final este acceptat ca evident prin sine însuşi.
Dar democraţia modernă a creat un sistem în care cele mai periculoase adevăruri nu trec de prima etapă. Sunt ridiculizate atât de eficient, cu atâta putere media de repetiţie, încât mor înainte de a fi dezbătute serios. Gândeşte-te la subiectele care sunt considerate de neatins în dezbaterile publice. Să chestionezi sistemul fracţional de rezervă a sistemului bancar. Nebunie. Să sugerezi că marile corporaţii controlează guverne prin lobby instituţionalizat. Teoria conspiraţiei. Să arăţi că media corporatistă are interese proprii în menţinerea anumitor naraţiuni. Discurs de ură împotriva jurnaliştilor. Cercul este complet.
Orice critică structurală poate fi încadrată într-o categorie ce o descalifică automat. Iar tu, cel ce trăieşte în acest sistem, crezi că ai libertate pentru ca te poţi plânge de politicianul A sau B, pentru că poţi insulta pe social media, pentru ca poţi protesta în stradă cu un afiş. Dar încearcă să organizezi o mişcare reală care să pună sub semnul întrebării proprietatea mijloacelor de producţie, care să pună la îndoială monopolul emiterii de monedă, care să propună un sistem cu adevărat diferit, şi vei vedea cum această libertate are limite foarte bine definite. Democraţia îţi dă libertatea să latri, dar niciodată să muşti.
Acum ajungem la esenţa problemei, la adevărul care susţine întregul teatru. Democraţia nu este guvernarea de către popor; nu a fost niciodată. Este un contract social ascuns prin care masele sunt de acord să fie obediente în schimbul iluziei participării. Este cea mai sofisticată formă de dominare creată vreodată, pentru că îi convinge pe dominaţi că ei înşişi au ales această condiţie. Şi cel mai fascinant aspect este faptul că acest sistem funcţionează tocmai pentru că tu crezi că nu eşti înşelat.
Să se întoarcem la lucrurile esenţiale. Cine face legile? Reprezentanţii aleşi. Cine se supune legilor? Toată lumea, inclusiv tu. Dar aici e şmecheria. Nu tu ai scris legile, nu tu le-ai votat direct, tu nu ai nici un control asupra conţinutului lor. Tu doar ai ales pe cei care le vor scrie, iar acele persoane pe care le-ai ales vor scrie sute de legi cât timp durează mandatul lor, cele mai multe tehnice şi complexe, pe care tu nu le vei citi vreodată. Vor face înţelegeri, vor negocia, vor aproba proiecte despre care tu nici măcar n-ai ştiut că există. Dar când poliţia îţi va bate la uşă să se asigure că le respecţi, nu poţi spune “N-am fost de acord cu asta”, pentru că ai fost de acord când ai votat. Este o procură în alb. Îţi dai votul cuiva care va face ce vrea ani întregi apoi, indiferent ce a făcut acea persoană, tu vei fi obligat să accepţi consecinţele. Nu există restituiri, anulări, sau responsabilitate reală. Politicianul poate face exact invers decât a promis şi singura consecinţă va fi că nu va mai fi reales. Adică va continua să fie milionar, dar fără funcţie publică.
Tu, pe de altă parte, va trebui să trăieşti cu legile pe care le-au trecut, pentru ani sau zeci de ani. Machiavelli, în luciditatea sa brutală despre putere, a înţeles ceva ce puţini admit. Oamenii trebuie mângâiaţi, sau distruşi. Se vor răzbuna pentru ofense minore, dar nu o vor face pentru unele serioase. Democraţia te mângâie destul, cu drepturile fundamentale, alegeri periodice, şi senzaţia de libertate, astfel încât să nu simţi nevoia să te răzbuni, dar în acelaşi timp te agresează serios, concentrând puterea reala departe de atingerea ta. Dar pentru că asta este ceva difuz, invizibil, diluat în birocraţie şi procese complexe, nu ai nici o cale pentru a te răzbuna.
Contractul social pe care l-a imaginat Rousseau, prin care oamenii se guvernează singuri, nu există în practică. Ceea ce există este un contract prin care tu eşti de acord să fii guvernat, în schimbul puterii de a alege cine te guvernează. Dar alegerea stăpânului tău nu te face liber, ci te face doar un sclav cu ceva mai mult confort psihologic. Lanţul este acolo, dar ţi l-au vopsit în culoarea pe care ai ales-o. Aşa încât simţi că e al tău, că l-ai acceptat voluntar şi, atâta vreme cât crezi asta, nu vei încerca să-l rupi. Funcţia reală a democraţiei este nu de a distribui puterea, ci de a legitima concentrarea ei. Este de a te face să simţi că sistemul este corect, pentru ca ai participat în crearea lui. Este de a transforma obedienţa ta într-o alegere conştientă. Este de a te face să aperi structurile care te domină, pentru că ai impresia că sunt ale tale.
Şi cine câştigă câştigă în acest joc? Cei care au câştigat mereu, cei care au suficient capital pentru a influenţa regulile. Suficiente resurse pentru a fi deasupra legilor şi suficientă putere să nu depindă niciodată de votul tău. Democraţia este cea mai eficientă cale pentru a face ca masele să sprijine voluntar un sistem ce le exploatează. Nu este un defect al sistemului; este exact aşa cum a fost conceput să funcţioneze. Iar atâta timp cât tu crezi că eşti liber pentru că votezi la fiecare câţiva ani, atâta timp cât crezi că participi, pentru că te poţi plânge pe social media, atâta timp cât crezi că eşti reprezentat, pentru că cineva pe care nu-l cunoşti vorbeşte în numele tău, sistemul va continua să lucreze perfect pentru cei care-l controlează cu adevărat.